Terapia cu oxigen este prescrisă persoanelor care nu pot primi suficient oxigen pe cont propriu. Acest lucru se datorează adesea afecțiunilor pulmonare care împiedică plămânii să absoarbă oxigen, inclusiv:
- boala pulmonara obstructiva cronica (BPOC)
- pneumonie
- astm
- displazie bronhopulmonară, plămâni subdezvoltați la nou-născuți
- insuficienta cardiaca
- fibroză chistică
- apnee de somn
- boala pulmonara
- traumatisme ale sistemului respirator
Pentru a determina dacă o persoană va beneficia de terapie cu oxigen, medicii testează cantitatea de oxigen din sângele lor arterial. O altă modalitate de a verifica este utilizarea unui pulsoximetru care măsoară indirect nivelurile de oxigen sau saturația, fără a necesita o probă de sânge. Pulsoximetrul se fixează pe partea corpului unei persoane, ca un deget. Nivelurile scăzute înseamnă că o persoană poate fi un bun candidat pentru oxigen suplimentar.
Nivelurile normale de oxigen din sângele arterial sunt cuprinse între 75 și 100 mmHg (milimetri de mercur). Un nivel de oxigen de 60 mmHg sau mai mic indică nevoia de oxigen suplimentar. Prea mult oxigen poate fi, de asemenea, periculos și poate deteriora celulele din plămâni. Nivelul de oxigen nu trebuie să depășească 110 mmHg.
Unii oameni au nevoie de oxigenoterapie tot timpul, în timp ce alții au nevoie doar ocazional sau în anumite situații. Unele terapii cu oxigen se fac la cabinetul unui medic, iar alteori oamenii au o sursă de oxigen în casele lor sau un sistem portabil de oxigen